Drumul spre tine
Se simtea obosit, batran, si daca ar fi fost sa-si asocieze o culoare ar fi spus ca el este cenusiul.Cenusiul atat de monoton, atat de cotidian, cenusiul atat de cenusiu incat parea sa-i fie o a doua epiderma.
O epiderma cu mult mai fina decat cea de drept, care era tabacita de valurile vietii.
Viata fusese destul de dura cu el, nu-l lasase sa respire decat intre doua valuri si cu toate acestea reusise sa-i reziste.
In aceste perioade de acalmie invatase sa asculte tacerea, sa priveasca cu sufletul si sa vorbeasca cu ochii.Invatase sa-l asculte pe el, cel dinauntrul sau.
Nu-i fusese usor, ba chiar pentru neavizati ar fi putut sa para o pierdere temporara a facultatilor mintale.
Candva, in timp, chiar el crezuse asa ceva, dar se convinsese ca este imposibil sa fii in doua locuri in acelasi timp, decat daca nu mai esti tu.
Cand viata te face partas la tainele ei incepi sa-ti intelegi rostul, realizand ca singurul drum pe care-l ai de parcurs este cel catre tine.
Pentru omul care intelege asta riscul de a fi considerat de catre ceilalti un atipic nu mai are importanta, cu timpul realizeaza ca nu el este atipic, prin inconsecventa lor dovedeau ca ei sunt aceia.
Ceea ce numeau depline facultati mintale era unul dintre conceptele lor care aveau sa fie renegate cu timpul, asa cum facusera cu altele.Renegasera conceptul puritatii albului, dovedind ca de fapt este impur, rolul particulelor impure fiind cel al reflexie puritatii;renegasera conceptul suprafetelor plane, dovedind ca nu sunt atat de fine, precum credeau privindu-le.In fapt atingandu-le, ca intr-o mangaiere, acestea prezentau asperitati.Si convenisera in final ca nicio suprafata nu este atat de plana la atingere, cum pare la vedere, si nicio culoare nu-i de sine statatoare.
Asadar totul se baza pe conventional, care era depasit de progres.
Progres care putea sa para unora progres, iar altora flagel si cu toate acestea nici unii nu-i acuzau pe ceilalti ca ar fi fost lipsiti de ratiuni depline.
S-ar fi parut ca toti erau plamaditi din aceluasi aluat, pe acelasi tipar, si totusi nu toti erau la fel, unii aveau o doza de sclipre in plus.
Asa se face ca unii ajungeau mai repede in varful muntelui, folosind diferite mijloace de transport, iar altii mai greu, preferand sa-l strabata la pas, pe indelete.
Primii ajungeau repede, dar pierdeau mult din farmecul traseului parcurs la pas, riscand uneori ca datorita excesului de adrenalina sa nu mai ajunga.
Ceilalti, care strabateau muntele la pas, aveau posibilitatea sa studieze mult drumul, sa-si cunoasca propriile limite, sa-si puna intrebari, sa gaseasca solutii pentru obstacolele intalnite.
El alesese sa strabata muntele la pas.Nu-i fusese usor si inca mai avea.Era undeva pe la jumatatea sa.
Cine putea sti daca avea sa ajuga sa fie un invingator.
Neprevazutul putea sa-i curme oricand ascensiunea.
E adevarat ca pierduse mult timp, ratacindu-si busola, dar o regasise dupa ceva vreme.
Nu mai era sigur de precizia ei, dupa ce o scapase, fiind nevoit sa se intoarca din drum, insa cand o regasise se simtise atat de fericit incat nimic nu se putuse compara cu acea stare.
Dupa un timp se convinsese ca din cand in cand arata drumul gresit, totusi o pastrase considerand o datorie morala, pentru vremurile in care-l indrumase corect.
O pastrase cu cat mai mult intelesese ca nu poti astepta ajutor din afara, fiind singurul care-ti cunosti dorintele, aspiratiile si in situatii de criza limitele.Totul se afla in interiorul tau, si-a spus!
Daca ar fi fost mai atent la cel din interiorul sau, ar fi inteles demult ca nimeni si nimic nu-ti poate fi de folos atunci cand te-ai pierdut pe tine.Singurul interesat in recuperarea ta esti tu.
Daca ar fi inteles mai demult ca drumul spre el era unicul scop pentru care coborase muntele, nu s-ar mai fi simtit atat de obosit, iar cenusiul ar fi putut fi reflexia puritatii interioare.
Rita Drumes
Constanta- 24 aprilie 2009
Eseu din : " Viata poate reincepe oricand " de Rita Drumeş
0 comentarii
Scrie un comentariu!