Am fost cândva o femeie puternică. Nimeni nu îndrăznea să-mi treacă prin față. Mi se spunea Doamna chiar și în absență. Oamenii zâmbeau cu teamă în preajma mea. Le era frică că aș putea să-i admonestez pentru că nu au ales momentul potrivit să zâmbească. Când intram într-o cameră, toate capetele se plecau și zumzetul vocilor se oprea pentru câteva zecimi de secundă, pentru ca apoi să se audă cu multe tonalități mai jos decât înainte de a intra eu. Oamenii se întrebau între ei „Cum este Doamna astăzi?”. Nu pentru că le-ar fi păsat de cum mă simțeam, ci pentru a ști dacă pot să-mi ceară ceva sau să amâne pentru o zi în care mă scăldam în ape mai calde. Nimeni nu mă iubea și nimănui nu-i păsa că sufletul meu era franjurat de durerile ce-l încercaseră ani la rând, de deziluziile pe care i le provocaseră cei dragi. Nici mie nu-mi păsa de ce trăiam. Conduceam o firmă de pază și protecție și mereu eram în miezul evenimentelor. Însoțeam deseori echipajul de intervenție (deși nu aveam ce să caut acolo) la intervențiile pe care le avea. Nu-mi era teamă că aș fi putut fi accidentată în acele momente în care se depășea cu mult viteza permisă. Nu-mi era teamă să cobor la evenimente. Nu-mi era teamă de hoți, de scandalagii, de persoane dezechilibrate mintal. De alcoolici nici nu mai spun. Aveam unul acasă, care de 16 ani bea zilnic. Zi de zi. Instinctul de autoconservare îmi era atrofiat complet. Ba, parcă, îmi căutam sfârșitul și el îmi trăgea clapa la fiecare intervenție. Îmi spuneam că dacă m-ar fi tăiat cineva, nu ar fi curs niciun dram de sânge, ci venin. Atât de mare era durerea pe care o adunasem în mine. Și ea se transformase în venin. Nu mai așteptam nimic de la viață. Ucisesem cu mult timp în urmă orice speranță. Pusesem la zid orice vis. Nu trăiam. Supraviețuiam în virtutea inerției.

Și atunci, în acea perioadă din viața mea, ai apărut tu. Erai mult mai mic decât mine. Foarte mic. Nimeni până la tine nu mă privise ca pe o femeie. Tu ai fost singurul care a îndrăznit să treacă dincolo de „Doamna”. Când mă priveai aveai ochii precum ai unui bolnav cu febră ce trece de 40 de grade. Sau ca ai unei persoane flămânde, care simte că se apropie o lipotimie dacă nu se alimentează imediat. Îmi căutai mereu privirea și nu ți-o plecai dacă mă uitam la tine. Nu arătai că ți-ar fi teamă de mine. Ba, din contră, parcă m-ai fi provocat să te admonestez. Într-o seară te-am certat pentru o greșeală minoră. Am aflat mai târziu că plânseseşi toată noaptea pentru că mă supărasem pe tine. Ceva în mine s-a rupt. Nu îmi dădeam seama ce mi se întâmpla, dar, pentru prima dată după mulți ani, simțeam că încep să mă dezmorțesc. Să simt ceva pentru un semen. Îmi era milă. Situația s-a complicat. Fiica mea a început să aibă sentimente pentru tine. Din punctul meu de vedere, erai încă un nume pe o listă lungă cu nume. Relațiile ei nu treceau de câteva luni. Ba se întâmpla ca uneori să aibă două sau trei relații în același timp. Cum aș fi putut să privesc altfel relația ta cu ea? V-ați mutat împreună, în casa părinților ei. Aveam intrări separate. Voi la parter. Noi la etaj. Nu ne întâlneam în casă, dar îți trimiteam, prin fiica mea, mâncare, jos, la voi. Asta a durat o lună de zile.