Autoexil în afara „cercului”

Din când în când este indicat ca omul să se retragă în singurătate pentru a medita la drumul străbătut până în acea clipă sau a ști ce decizii să ia pentru viitorul său. Pentru a se reculege după pierderea unei persoane dragi. Pentru a-și reveni după o perioadă în care a fost bolnav. Pentru a decide ce drum să urmeze după un divorț... În oricare dintre situații retragerile, pe termen scurt, autoimpuse, sunt binevenite. Ele pot să ofere omului posibilitatea de a-și testa anumite limite, de a-și recăpăta echilibrul interior, de se regăsi pe sine. Însă când aceste retrageri sunt impuse în afara voinței lui, din varii motive, de sănătate, de bătrânețe, ele nu mai pot fi privite cu detașare. Și pe bună dreptate acestea pot să-i panicheze pe cei aflați într-o astfel de situație, căci nu poate fi pedeapsă mai cruntă pentru un bătrân, care nu se poate deplasa, decât să nu aibă cine să-i cumpere măcar o pâine. Nu mai vorbim de felul în care această singurătate poate afecta emoțional. 



     Din păcate, când suntem în putere, prinși în cercul cotidian al tinereții, nu avem timp să privim și în exteriorul acestuia. Dușmănoși cu noi, nu ne oferim privilegiul de a ne abate o clipă în afara caruselului zilnic, pentru a privi în jurul nostru, pentru a conștientiza ceea ce trăim, privind în perspectivă. Pentru a simți pulsul vieții. Pentru a realiza că sunt oameni a căror suferință o întrece pe a noastră. Cândva și eu eram la fel ca marea majoritate. Trăiam în cercul vieții, având falsa impresie că avansez când de fapt mă învârteam în interiorul acestuia, neavând timp să arunc o privire în afara sa. Dacă se întâmpla ca uneori un gând diferit să străbată cercul cotidian, să-și facă loc până la mine, îl alungam repede, scuzându-mă că nu am timp pentru sentimentalisme. Da, tinerețea îmi conferea apanajul egoismului. Însă, după o anumită vârstă viața mi-a oferit oportunitatea de-a părăsi caruselul, de-a ieși în afara cercului.  
     Desigur, plătind cu o mare suferință această alegere. Privind înapoi, astăzi, simt o tristețe iremediabilă pentru părăsirea cercului. Nu pentru că m-am schimbat, că sunt mai profundă în gândire, luptându-mă cu sensul existenței umane. Nu pentru că am ajuns în punctul în care simt suferința semenilor ca pe o suferință proprie. Nu pentru că realizez că aș putea să ajung o bătrână singură, care să aibă tovarăși de singurătate televizorul, laptopul și condeiul. Ci pentru că îmi dau seama că aș fi putut îmbunătăți cu mult mai mult viețile celor prin care soarta mi-a purtat pașii. Dacă m-aș putea întoarce în trecut, i-aș oferi mai multă afecțiune lui Veronica, singura prietenă adevărată, care mi-a dăruit opt ani din singurătatea bătrâneților sale, învățându-mă să-mi înving egoismul. Să-mi alung demonii interiorii. Să mă iubesc așa cum sunt, cu bune și mai puțin bune. Însă să nu renunț niciodată la a deveni mai bună. Care mi-a spus că vine o vreme în care omul trebuie să renunțe la el pentru a se împlini pe sine. Da, astăzi, la opt ani de la trecerea ei în neființă, știu că trebuia să renunț la mine pentru a mă regăsi pe mine cea adevărată și asta se putea face doar părăsind cercul. Impunându-mi singurătatea, cu perspectiva de a-mi fi un tovarăș permanent din restul vieții mele. Nu-mi este teamă de ce va urma, dar nu recomand ieșirea în afara cercului decât caracterelor puternice. Un sfat pentru cei care se află în interiorul acestuia. Opriți-vă din când în când pentru a privi în jurul vostru! Întindeți la timp mâna celor care au nevoie stringentă în căderea lor! Nu oferiți doar batista celor care au nevoie. Mergeți până la capăt! Ștergeți-le voi lacrimile! Învățați să renunțați la voi înșivă pentru a vă regăsi pe voi!

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

AdNow

loading...