A venit și anul acesta toamna. Însă, la fel ca anul trecut, își desface greu bagajul. La început a mai domolit gradele în termometru, că ne plânseserăm de ascensiunea lor și, pe de altă parte, nici ei nu-i mai place căldura ca înainte. Apoi a trimis copiii la școală, că doar așa pot ajunge oameni demni (deși a cam început să se îndoiască de existența unor astfel de exemplare pe aceste meleaguri carpatine). A stropit cu apă rece grădinile unor urbe de prin vestul țării și răcoarea cu care i-a răspuns pământul a făcut-o să se simtă ceva mai bine. Din păcate, starea de bine a fost de scurtă durată și, brusc, s-a simțit obosită.

S-a oprit să își liniștească pentru un timp bătăile neregulate ale inimii, apoi, cu greutate, și-a scos din bagaj un suflu blând cu care a curățat câteva frunze de pe ramurile copacilor ce se grăbesc să-și schimbe ținuta de vară cu cea de toamnă, pentru a-i face pe plac. Capitularea lor, fără o minimă răzvrătire, servilismul de care au dat dovadă când au întâlnit-o, a iritat-o la culme. Ar fi vrut să i se opună rezistență, să-i răpună în luptă dreaptă, pentru a-și dovedi sieși că încă mai poate cuceri, frânge inimi. Nu înțelege ce se întâmplă cu ea. Când simte că i se încinge tot trupul, făcând-o să simtă cum i se umezește scalpul în câteva zecimi de secunde. Când se simte înfrigurată, de abia își mai poate stăpâni maxilarul care pare să danseze frenetic pentru a se încălzi. Când e plină de compasiune, înduioșată, de aproape că-i pleacă lacrimile singure de acasă; când simte o stare de repulsie asezonată cu iritare față de toți și toate. Când îi vine să devoreze toate fructele aflate pe ramurile copacilor, când le privește dezgustată. Nu se știa a fi din fire capricioasă și se îndoiește că ar fi ajuns să se transforme în așa ceva.

Este adevărat că a cam înaintat în vârstă, dar nu crede că vârsta e de vină pentru stările de iritare intempestive, apetitul ridicat, transpirațiile bruște sau crivățul ce-i bântuie trupul pentru câteva clipe pe zi. Cum nu crede că vârsta ar putea fi de vină pentru stările în care butoiul cu melancolie pare mult prea la îndemână. Nu vrea să creadă că podoaba capilară nu mai seamănă cu cea a unui leu înfuriat, ci, mai degrabă, cu a unei pisici moleșite; că machiajul a devenit o problemă, prelingându-i-se în momentele incendiare, doar pentru că a mai pus ceva ani în bagaj. Nu se simte bolnavă și totuși parcă toate bolile lumii și-ar fi dat rendez-vous în trupul și mintea ei. Firește că se gândește că e doar o pasă trecătoare, dar asta nu poate să o liniștească. Însă vestea bună este că, de când se știe, teama față de necunoscut i-a fost înfrântă de firea ei temerară. Cu siguranță, așa se vor petrece lucrurileși de data aceasta.

                                                                          Rita Drumeș