După un mariaj de 21 de ani faptici, că scriptici au fost 23, dar doi ani ne-am separat, așteptând să vedem dacă lui îi vine mintea la cap, însă era cam plimbăreață de felul ei, am decis să punem punct. Ne-am văzut fiecare de viața sa și uite așa am ajuns la al doilea mariaj, care durează de zece ani. Ne iubim la fel ca în prima zi? Cu foc de artificii și toate cele care sunt în primii trei ani? Nu. Ar fi chiar culmea să fim noi doi excepția de la regulă. Deși, într-o anumită privință, suntem, eu fiind cea mai în vârstă dintre noi doi. Deci, spuneam că ar fi chiar culmea să fim noi cei care să demontăm concluzia oamenilor de știință, psihologilor, conform căreia dragostea nu durează mai mult de trei ani. Nu, nu ne mai iubim la fel ca în primii ani. Nu mai respirăm printr-un singur plămân, am început să vedem lumea fiecare prin perechea sa oculară, ba chiar am început să avem opinii diferite, dar culmea este că sunt constructive, că ne ajută să progresăm ca un cuplu bine sudat. Așadar, nu sunt un pericol pentru damele care confundă platformele de socializare cu cele ale agențiilor matrimoniale.

Sunt o tipă pașnică, cu un set de convingeri bine stabilite, una dintre acestea fiind că: „O femeie sigură pe iubirea ei, nu simte nevoia să-și marcheze teritoriul precum unele patrupede.” Căci nu am habar cum aș putea interpreta gestul unei dudui, pe care o am de ceva vreme pe lista de prieteni virtuali, care a ținut morțiș să-mi răspundă la unele comentarii lăsate unui prieten comun, și el la fel de virtual ca și ea, aducându-mi la cunoștiță că respectivul prieten îi aparține. Bine, nu acestea au fost cuvintele în sine, dar ideea de bază aceasta era. I-am spus că răspunsul meu, la postarea respectivului, care fusese de acord cu el (cred că asta o deranjase cel mai mult), viza direct postarea și era doar un simplu comentariu. Ce să-i mai fi spus acolo, în văzul lumii? A, da, i-am mai urat să fie într-un ceas bun, cu noroc. Apoi am abordat-o în privat, spunându-i că, în ceea ce mă privește, nu este cazul să-și marcheze teritoriul sau să-și pună mănușile de box.

Și totuși, această experiență m-a pus pe gânduri. Cum să te înjosești într-un asemenea hal? Dar, pe fondul neîncrederii în sentimentele reale ale partenerului, o femeie ajunge să adopte și o astfel de atitudine. Teama că alta ar putea să fie mai interesantă în ochii bărbatului pe care ea îl iubește, sau chiar îl idolatrizează, poate s-o transforme într-o persoană al cărei comportament i-ar repugna până și ei însăși, dacă ar conștientiza actul în sine. Din păcate, când realizează că gestul o descalifică, chiar și în ochii partenerului, este prea târziu.

                                                                             Rita Drumeș