Sunt un domn, ce pana mea! - NonConformista
HELLO

Sunt un domn, ce pana mea!

Ca tot omul bun și deschis comunicării, am prieteni, amici, cunoștințe reale sau virtuale. De felul meu sunt calmă, căutând să motivez oamenii, să le arăt și cealaltă parte a vieții. Cea în care aceasta este unică, ireversibilă, și trebuie trăită exact așa. Nu ca și cum am avea posibilitatea să revenim cândva (de dincolo) pentru corectura de rigoare. Așa se face că mereu sunt căutată de oameni care cred că i-aș putea asculta într-o situație sau alta, că i-aș putea îndruma către o persoană care să le rezolve o problemă sau pur și simplu i-aș putea face să se simtă mai bine, să treacă mai ușor peste anumite încercări.
Acum două ierni, o cunoștință virtuală din București, cu care am comunicat când și când pe mess timp de vreo șapte ani, încercând s-o fac să înțeleagă că tot ce i se întâmpla era rodul comportamentului ei, îmi spune; ”Iar am dat-o în bară!“
Când începea așa, nu știai la ce să te aștepți. Ori se certase cu ai lui, aceștia arătându-i, ca de fiecare dată, ușa. Ori se bătuse cu vreo gașcă de tineri, din cartierul unde locuiau ai lui (el având totuși o vârstă apreciabilă). Ori fusese părăsit de vreuna dintre tinerele cu care se încurca în mod frecvent. La capitolul femei mature nu trecea de luarea unei cine împreună. Acestea își dădeaua imediat seama cu cine aveau de-a face și-i spuneau pas (după ce el plătea cina). Ori fusese dat afară de unde doar ce se angajase. Nu exagerez, dar cred că în decursul celor șapte ani a schimbat vreo 15 joburi. Având o facultate terminată…

Încercasem de fiecare dată să-i arăt unde greșea. Încercasem să-l fac să înțeleagă că mare parte din ce trăia era urmarea comportamentului său anti-social. Totuși, evitam să-i spun pe șleau că era un anti-social. Căutam mereu să-i ridic moralul, nu să-l demoralizez, căci nu de asta avea nevoie și nici de predici. De aceea, mă comportam cu el ca și cum mi-ar fi fost un frate care avea nevoie să se sprijine de mâna mea, fie și virtual, pentru a putea merge mai departe. Nu erau puține dățile în care-i evidențiam anumite calități, pentru a-i sădi încrederea în capacitățile intelectuale sau a-i ridica puțin mingea la fileu, având ca scop redobândirea stimei de sine.
Urmarea acestui tratament pe care i-l aplicam l-a făcut să mă caute, așa cum spuneam, acum două ierni. După ce mi-a spus că iar o dăduse în bară, am așteptat să-și continuie ideea, căci dacă te grăbeai să afli ce a pățit (pentru a-l ajuta) se retrăgea. Văzând că nu l-am întrebat ce mai făcuse și de data aceea, mi-a spus: ”M-am îmbătat iar ca porcul. Ai mei m-au dat afară din casă, în fața blocului m-am luat de niște băieți din gașcă și am ajuns la poliție.“ I-am răspuns că era un comportament de care, din păcate, nu se dezmințea. Tipic lui. Pentru că l-am tratat ceva mai rece decât obișnuiam, a continuat: ”Și asta nu-i tot. Partea frumoasă acum vine. După ce am dat cu subsemantul, am ieșit afară trântind ușa de la secția de poliție, am coborât mândru cele câteva trepte, vrând să demonstrez că sunt totuși un domn. Doar sunt un domn, ce pana mea!“
I-am răspuns că era pe drumul cel bun, dacă începuse să vadă că ar trebui să fie un domn, doar că mai avea ceva de lucru la comportament, căci domnii nu trântesc uși și nici nu se bat cu ciutanii. Vroiam să-i trag un perdaf, căci simțeam că batem pasul pe loc tot tratându-l cu frumosul. Dar el, boicotându-mi intenția, mi-a scris: ”Stai, că nu ți-am spus care a fost partea frumoasă în toată treaba asta.” Nu mi-ai spus?!, l-am întrebat mirată. “Nu! După ce am coborât treptele sigur pe mine, ca boul, nu am făcut nici doi pași că m-am întins pe jos (alunecând pe gheață), la cât sunt de lung, în fața sediului poliției. Și asta nu-i tot. Aveam și vreo câțiva spectatori, polițiștii care mă auziseră trântind ușa secției de poliție. Așadar, sunt un domn, ce pana mea!”
Recunosc că oricât am vrut să fiu severă, să-l cert, nu am mai putut după ce mi-a povestit cele întâmplate. Am râs cu lacrimi, căci fără să vreau revedeam scena cu ochii minții și lacrimile îmi curgeau pe obraz. De ce nu am renunțat la această comunicare în cei șapte ani? Cum de nu mi-am pierdut nici măcar o clipă speranța că aveam să găsesc în interiorul ființei lui filonul bunătății, ajutându-l să devină mai bun cu sine și cu ceilalți? Nu știu.
Există în mine ceva ce nu pot controla, empatia. Schimb mereu locul cu celălalt, pentru a-mi face o idee clară despre problema cu care se confruntă cel/cea care mă caută. Și apoi, mereu am crezut că în fiecare om există ceva bun, ceva pentru care merită să lupți. Mereu am considerat că în fiecare dintre noi sălășluiește un Domn sau o Doamnă care așteaptă să fie scos/scoasă la lumină. Firește că depinde și de contextul în care iese.

                                                                          Rita Drumeș


heloo

CONVERSATION