Bună dimineața! Ne-am obișnuit să ne ducem singuri durerile, pentru a nu-i împovăra pe cei dragi sau pe cei care nu ne știu prea bine, dar ne-au luat cumva ca exemplu, chiar dacă noi nu le-am cerut acest lucru. Este greu atunci când îți aduni lacrimile singur în batista pe care o ferești bine de ochii celorlalți!

Suferim atât de mult în tăcere și plângem molcom sau disperat, că am putea umple zeci de recipiente la care să punem capace, pentru a nu-i inunda pe cei de care ne pasă. Dar, oare lor cât le pasă de ce ni se întâmplă? 

Simt ei durerea noastră cu aceiași intensitate? Nu. De ce? Pentru că fiecărui om i se pare că durerea sa este mai atroce decât a altui om. Pentru că nu există om care să nu aibă o durere, o rană interioară vie sau falsă. 

Pentru că ne-am obișnuit să-l folosim mai des pe Eu decât pe Noi. Pentru că nu vrem să împărtășim cu ceilalți durerile noastre. Pentru că din teamă sau rușine considerăm că este mai bine să pozăm în oameni fericiți. 

Să încercăm să fim mai receptivi la durerea celor care ne înconjoară! Să căutăm să trecem dincolo de zâmbetele stas. Să încercăm să nu-l mai folosim atât de mult pe Eu, ci să ne împrietenim și cu Noi. 

Durerea împărtășită ne vindecă pe jumătate rănile interioare(ale noastre și ale celorlalți). Căci fiind atenți la durerea celorlalți a noastră se poate să ni se pară un moft. 

Sau ajutorul, sfatul, pe care-l primim să ne ajute să o disipăm pe a noastră.