O parte de istorie personală - NonConformista
HELLO

O parte de istorie personală


 
Când eram mică la fiecare sfârșit de an aveam parte de poză 
de grup cu colegii de clasă. Momentul în sine trecea extrem de repede. 
Eram adunați toți afară în dreptul unui pom mai mare sau în fața școlii, 
pe trepte, așezați în așa fel încât cei mai înalți să se afle în spatele celor scunzi; arboram fiecare o mimică de zile mari; priveam către aparat și hocus-pocus o luminiță străfulgera pentru câteva secunde lumina zilei și totul se termina. Desigur, urmau cele câteva zile în care așteptam să vină fotograful pentru a vedea cum am ieșit în poze. Însă pe mine nu așteptarea mă intriga, ci cum era posibil ca un moment realmente plin de viață, petrecut cu câteva zile în urmă să-ți fie livrat la pachet și nu doar atât, ci să-l poți revedea oricând simți nevoia, provocându-ți felurite trăiri. Și dilema se accentua de fiecare dată când privind tablourile ce îmbrăcau pereții casei bunicii prin minte îmi zumzăia întrebarea: „cine sunt aceste chipuri străine cu coafuri și îmbrăcăminte demodată”? Firește că aflasem istoria personală a fiecărui personaj în parte, căci pentru mine care nu-i întlânisem niciodată față în față nu reprezentau persoane, ci personaje, cu atât mai mult cu cât aveau niște povești de viață impresionante. Într-o astfel de imagine un bărbat cu trăsături ferme, bine conturate, înalt, îmbrăcat cu un palton negru ce era încadrat de un guler din blană de astrahan, purtând pe cap o pălărie neagră cu bor scurt, stătea în picioare, odihnindu-și mâna pe umărul unei femeie care era așezată pe un scaun. Trăsăturile acesteia erau precise, părând că fuseseră pictate de o mână nevăzută pentru a fi lăsate ca amintire posterității. Coafura ei cu bucle negre, mari,  făcute probabil cu drotul, predecesorul actualului ondulator, îi încadra perfect fața ovală cu un nas drept pe care-l mai văzusem la statuile grecești. Sub acesta, o gură mică cu buze pline nu lăsa să se întrevadă nici măcar o urmă de zâmbet. Ceea ce era cu adevărat frapant la ea erau ochii ce-ți dădeau impresia că natura i-a definitivat trăsăturile feței prin amplasarea a două migdale în lăcașul lor.  El era fratele cel mai mic al Bunei, iar ea, grecoaică la origini, fugise din Atena pentru a-i deveni lui soție. Își trăiseră povestea de iubire, îmbinând tradițiile noastre cu cele elene, fără să se fi certat măcar o dată în cei șapte ani cât a durat mariajul lor. Din povestea lor de iubire primul a plecat el, căci o tumoare vicleană i-a furat mințile, iar ea și-a încheiat socotelile cu viața la o săptămână după ce l-a înmormântat. Privind de fiecare dată acele fotografii nu puteam să nu simt fiori pe șira spinării, cu atât mai mult cu cât le cunoșteam povestea din spatele fotografiei. Și totodată continuam să mă minunez, întrebându-mă cum de era posibil ca aceste bucăți de viață trecută să fie capturate pentru a putea fi transmise ca moștenire urmașilor. Această neobosită curiozitate a mea avea să-mi fie satisfăcută de către un prieten al tatei, fotograf, care avea să-mi explice că denumirea de fotografie este dată de două cuvinte din limba greacă. φς care înseamnă lumină și γραφις care s-ar traduce prin a scrie. Cu alte cuvinte, fotografia este procedeul prin care sub acțiunea luminii se scriu imagini. Așa cum pictorii au nevoie de o lumină aparte pentru a reda prin culoare pe pânză sau  hârtie un moment din viață, fotografia are nevoie de lumină pentru a scrie sub formă de imagine un anumit moment pe care fotograful îl imortalizează pentru posteritate. Dincolo de toate aceste explicații tehnice, fotografia rămâne, cel puțin pentru mine, o parte de istorie personală, care va transcende timpul. 
 
Rita Drumeș


heloo

CONVERSATION

2 comentarii:

Adina Speranta spunea...

Ce frumos..."fotografia este procedeul prin care sub acțiunea luminii se scriu imagini " ...:) Superb!

rita drumes spunea...

Vă mulțumesc mult pentru vizită și comentariu, Adina Speranța! Bucurii depline!