Scrisoare către sufletul meu
Nu știu dacă ai observat, dar oamenii nu mai zâmbesc,
nu mai râd deloc în ultimii ani. Știu, o parte dintre ei nu au râs
niciodată. Unii dintr-o teamă ascunsă, o teamă de ridicol, o teamă superstițioasă
că dacă ar râde
li s-ar putea întâmpla ceva rău, gândindu-se că niciodată nu poți fi fericit mai mult timp. Alții pentru că așa le-a fost mereu firea, pentru că nu au avut modele, pentru că au considerat că astfel par
mai impozanți.
În fine…
Nu despre aceștia vreau să vorbim , ci despre cei care au uitat pur și simplu să mai râdă, să se bucure de
micile plăceri ale vieții; îți spun de cei care cândva știau că
viață însăși este cel mai bun motiv de a zâmbi, de a fi fericit; vorbesc de cei
care și-au impus la început să alunge pentru un
timp veselia din viața lor, pentru că viața li se îngreunase, și au ajuns ca astăzi să nu mai poată
schița nici măcar un
zâmbet timid. De ce au ajuns așa? Pentru că și zâmbetul nu vine de la sine, decât dacă ești fericit, împăcat cu tine însuți, cu situația ta, cu viața pe care o ai, împăcat cu ceilalți. Îmi vei spune că nu au cum să fie împăcați, mulțumiți cu un trai în care zilnic se
zbat să aibă ce pune seara pe masă. Parțial sunt de acord cu tine, dar gândește-te că omului mereu i-a
fost lăsată această încercare – de a-și asigura hrana pentru a putea supraviețui, gândește-te că cele mai multe
neplăceri nu le are pentru că mănâncă o felie de pâine cu brânză și o măslină, mâncarea
săracului dintotdeauna, ci pentru că au ajuns să-și dorească să fie robi. Cum
vine asta? Au început să-și dorească lucruri de care
nu aveau stringentă nevoie pentru a putea fi fericiți, pentru a zâmbi, a râde cu poftă, a se bucura de unica și ireversibila viață. Pentru a le obține pe acestea s-au îndatorat la bănci, cămătari, prieteni mai înstăriți... și nu mai pot dormi
liniștiți noaptea, iar zâmbetul este ceva uitat demult. Se
încrâncenează să nu mai zâmbească până nu vor ajunge la acel standard de viață pe care și l-au impus. Și cel mai trist este că mereu vor ridica cu încă o linie
acel standard. Cu cât se vor apropia de final, cu atât își vor dori încă ceva pe lângă ceea ce au deja. Și vor ajunge să realizeze într-o zi că viața i-a curs în trecerea ei fără
ca ei să-și dea seama. Se
vor privi în oglindă și vor încerca să schițeze un zâmbet trist, dar nu
le va ieși decât o grimasă. Îmi spui că până la urmă asta este viața, o competiție permanentă între învinși și învingători. Nu, nu sunt
de acord. Viața nu este o
competiție, viața este un cumul de trăiri care-ți oferă senzații ce-ți aduc starea de
bine sau rău în interior, în funcție de alegerea făcută. Viața înseamnă să poți zâmbi de senzațiile pe care ți le provoacă raza
de soare ce se joacă zglobiu dimineața la fereastra ta; de adierea vântului ce îți răvășeșete coafura; de trilul suav al unei
păsări; de sunetul ploii care te adoarme câteodată seara; de gustul unui
biscuit savurat cu o ceașcă de ceai; de șoaptele întretăiate ale tinerilor
într-o seară de vară…
Viața înseamnă să-ți iei câte o pauză de la ea, o pauză în care să te întâlnești cu sufletul tău, să-i asculți muzica, să-l prinzi de mână pentru ca apoi să zburați amândoi liberi prin
lume. Viața înseamnă să râzi cu poftă de micile ei
neajunsuri, să înveți să plângi doar pentru
clipele în care boala îți dă târcoale. Adevărata viață îți aduce zâmbetul pe buze
doar prin faptul că exiști.
5 comentarii
Adanca radiografie si din pacate pentru unii adevarata. Imi place faptul ca la varsta mea inca ma mai pot bucura de lucrurile mici, de darurile naturii, mai ales primavara, vara...CA NU M-AU ACRIT INTAMPLARILE VIETII.Multumesc RITA ca imparti cu noi HARUL TAU.
RăspundețiȘtergereCu drag! Toate cele bune și împlinitoare, Rody!
ȘtergereMinunat !
RăspundețiȘtergereMinunat !
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc! Bucurii depline, domnule Ion Ifrim!
ȘtergereScrie un comentariu!