Scrisoare către sufletul meu - NonConformista
HELLO

Scrisoare către sufletul meu


Nu știu dacă ai observat, dar oamenii nu mai zâmbesc, nu mai râd deloc în ultimii ani. Știu, o parte dintre ei nu au râs niciodată. Unii dintr-o teamă ascunsă, o teamă de ridicol, o teamă superstițioasă că dacă ar râde li s-ar putea întâmpla ceva rău, gândindu-se că niciodată nu poți fi fericit mai mult timp. Alții pentru că așa le-a fost mereu firea, pentru că nu au avut modele, pentru că au considerat că astfel par mai impozanți. În fine  Nu despre aceștia vreau să vorbim , ci despre cei care au uitat pur și simplu să mai râdă, să se bucure de micile plăceri ale vieții; îți spun de cei care cândva știau că viață însăși este cel mai bun motiv de a zâmbi, de a fi fericit; vorbesc de cei care și-au impus la început să alunge pentru un timp veselia din viața lor, pentru că viața li se îngreunase, și au ajuns ca astăzi să nu mai poată schița nici măcar un zâmbet timid. De ce au ajuns așa? Pentru că și zâmbetul nu vine de la sine, decât dacă ești fericit, împăcat cu tine însuți, cu situația ta, cu viața pe care o ai, împăcat cu ceilalți. Îmi vei spune că nu au cum să fie împăcați, mulțumiți cu un trai în care zilnic se zbat să aibă ce pune seara pe masă. Parțial sunt de acord cu tine, dar gândește-te că omului mereu i-a fost lăsată această încercare de a-și asigura hrana pentru a putea supraviețui, gândește-te că cele mai multe neplăceri nu le are pentru că mănâncă o felie de pâine cu brânză și o măslină, mâncarea săracului dintotdeauna, ci pentru că au ajuns să-și dorească să fie robi. Cum vine asta? Au început să-și dorească lucruri de care nu aveau stringentă nevoie pentru a putea fi fericiți, pentru a zâmbi, a râde cu poftă, a se bucura de unica și ireversibila viață. Pentru a le obține pe acestea s-au îndatorat la bănci, cămătari, prieteni mai înstăriți... și nu mai pot dormi liniștiți noaptea, iar zâmbetul este ceva uitat demult. Se încrâncenează să nu mai zâmbească până nu vor ajunge la acel standard de viață pe care și l-au impus. Și cel mai trist este că mereu vor ridica cu încă o linie acel standard. Cu cât se vor apropia de final, cu atât își vor dori încă ceva pe lângă ceea ce au deja. Și vor ajunge să realizeze într-o zi că viața i-a curs în trecerea ei fără ca ei să-și dea seama. Se vor privi în oglindă și vor încerca să schițeze un zâmbet trist, dar nu le va ieși decât o grimasă. Îmi spui  că până la urmă asta este viața, o competiție permanentă  între învinși și învingători. Nu, nu sunt de acord. Viața nu este o competiție, viața este un cumul de trăiri care-ți oferă senzații ce-ți aduc starea de bine sau rău în interior, în funcție de alegerea făcută. Viața înseamnă să poți zâmbi de senzațiile pe care ți le provoacă raza de soare ce se joacă zglobiu dimineața la fereastra ta; de adierea vântului ce îți răvășeșete coafura; de trilul suav al unei păsări; de sunetul ploii care te adoarme câteodată seara; de gustul unui biscuit savurat cu o ceașcă de ceai;  de șoaptele întretăiate ale tinerilor într-o seară de vară… Viața înseamnă să-ți iei câte o pauză de la ea, o pauză în care să te întâlnești cu sufletul tău, să-i asculți muzica, să-l prinzi de mână pentru ca apoi să zburați amândoi liberi prin lume. Viața înseamnă să râzi cu poftă de micile ei neajunsuri, să înveți să plângi doar pentru clipele în care boala îți dă târcoale. Adevărata viață îți aduce zâmbetul pe buze doar prin faptul că exiști.






heloo

CONVERSATION

5 comentarii:

Rodica Andrei spunea...

Adanca radiografie si din pacate pentru unii adevarata. Imi place faptul ca la varsta mea inca ma mai pot bucura de lucrurile mici, de darurile naturii, mai ales primavara, vara...CA NU M-AU ACRIT INTAMPLARILE VIETII.Multumesc RITA ca imparti cu noi HARUL TAU.

Anonim spunea...

Minunat !

rita drumes spunea...

Cu drag! Toate cele bune și împlinitoare, Rody!

ion ifrim spunea...

Minunat !

rita drumes spunea...

Vă mulțumesc! Bucurii depline, domnule Ion Ifrim!