Prieten drag, nu suntem trași la indigo



Ieri, ultima duminică a lui prier 2015, am dat o fugă până în Vama Veche. Prier nu s-a dezmințit nici anul acesta. Își merită cu adevărat denumirea venită din latinescul aperio, deschidere, înmugurire. Totul pare să fi înmugurit în natură, ba chiar pomii s-au decis să ofere o simfonie a culorilor care nu va putea fi uitată ușor de cei care sunt în armonie cu natura. Florile lor albe, galbene sau rozii par să se ia la întrecere pentru a-i aduce privitorului clipe unice de desfătare. În curțile oamenilor petele roșii lăsate de lale se amestecau ieri cu cele albe sau galbene ale narciselor, dând impresia unui covor multicolor, pe care erai liber să calci cu privirea. Iar câmpul... ei bine, pe câmp vaste întinderi de rapiță galbenă garniseau pe margine lanuri verzi de grâu. Cerul plin de seninătate își îmbrăcase cămașa azurie, care era străbătută ici-colo de dungi albe lăsate de trecerea avioanelor. Am găsit Vama aproape neschimbată, cu aceeași lume cosmopolită. Întotdeauna am avut sentimentul că Vama reprezintă capătul unei lumi. Nu știu dacă asta se datorează așezării ei, la granița cu bulgarii, sau pentru că dacă nu ar fi invadată de progres, am putea spune că aici a luat naștere omul. Deși afară era cald, dinspre mare venea un vânt uscat, ceva mai supărat pe natură și pe oamenii care îndrăzniseră să-i strice siesta duminicală. Și pentru că vorbeam de geneză, s-ar părea că aici poți întâlni oameni care să te facă să reflectezi la diversitate. Din cauza brizei mării un tânăr își protejase capul cu o căciulă ale cărei urechi erau lăsate în jos, lejer, să fie bătute de vânt. Partea exterioară a căciulii, care le imita perfect pe cele rusești, era îmbrăcată într-un doc maroniu, iar pe interior părea să fie o mesadă ceva mai fină. La rândul ei, prietena lui, își proteja și ea capul cu un fular ceva mai gros, pe care și-l înfășurase și în jurul gâtului. La polul opus, o altă pereche de tineri, ceva mai înfierbântată, își ducea gecile pe braț, ea fiind îmbrăcată cu o bluză flu-flu, iar el se lăsase la bustul gol. Așadar, o lume diversă într-o lume care se vrea perfectă. Dar cine spune că lumea asta în care trăim este perfectă sau cine și-ar dori cu adevărat o lume în care toți să fim trași la indigo, în care toți să simțim la fel? Și cum nici noi nu suntem perfecți, eu și jumătatea mea, seara ne-a prins cinând nu în jurul mesei de acasă, cum te-ai fi așteptat să-ți spun, prieten drag, ci așezați la una dintre mesele ce poposesc pe marginea pădurii din Valu lui Traian. O duminică atipică? Nu, obișnuită pentru niște oameni care nu sunt trași la indigo.




CONVERSATION

2 comentarii:

AdNow

loading...

Pin