Nu am vorbit niciodată în aceste trei luni de când ne privim zilnic și nici numele nu ți-l știu, dar ar putea fi Dor, Durere, Alinare… Ceea ce știu, ceea ce m-a făcut să te remarc, este felul în care mă privești uneori. Am impresia că în privirea ta s-a adunat toată tristețea lumii. Și da, dincolo de tristețe mai există ceva – o dorință neîmpărtășită. În zilele în care mă privești așa simt că durerea ta mă apasă. Poate pentru că îmi amintește de cineva care cu un deceniu în urmă mă privea la fel, poate pentru că în privirea ta îl regăsesc pe el, cel care a uitat să mă mai privească așa. Sau poate pentru că realizez că în mine există o permanentă nevoie de a mă simți așa privită și asta nu poate decât să mă facă să mă îndoiesc de maturitatea mea emoțională. Și, până la urmă, cât de important este să fii matur emoțional? Cât de rău poate fi să îți dorești să fii dorit, poate chiar iubit în acest fel – pasional?

Dacă este unanim acceptat că trupul are nevoie de apă și hrană pentru a supraviețui, de ce nu poate fi acceptat că are nevoie și de emoții pentru a se simți viu? Oare pentru că emoțiile nu pot fi sorbite, mestecate, înghițite, pipăite la propriu, trebuie să ne îndoim de necesitatea lor, de aportul lor la bunăstarea trupului? Dacă este acceptat că o aromă, de floare, cafea, parfum, zâmbetul inocent al unui copil, privirea abătută a unui câine, seninătatea unui bătrân… pot stârni emoții, atunci de ce nu poate fi acceptat că o dorință amestecată cu tristețe poate crea o emoție celui care o provoacă, cu sau fără voia sa? De ce nu poate fi acceptat că omul are nevoie și de astfel de trăiri pentru a putea continua? Și apoi, cine spune că este musai să dai curs pasiunii care ia naștere în astfel de situații? Oare nu este posibil ca energia care se naște astfel să fie redirecționată, să faci ceva creativ cu ea? De ce să nu dau curs pasiunii? Pentru că pasiunile sunt mistuitoare și trecătoare. Sunt ca un foc de paie. Ard repede, fără să lase în urmă ceva. Și, pe de altă parte, nu știu dacă amândoi simțim la fel. Este posibil ca tu să îți dorești trupul femeii, iar eu este posibil să vreau doar o hrană emoțională. Și atunci, unde ne-ar duce decizia de-a da curs acestor impulsuri? Probabil că nicăieri, căci tot ce este împlinit sub o formă sau alta își pierde farmecul, spre deosebire de ceea ce nu s-a putut împlini, din varii motive.

Așadar, rămânem doi călători care s-au întânit pentru un timp, într-un tren numit viață, și-au spus totul din priviri și au decis că eu trebuie să cobor prima. Adio, emoție de-o vară!

Și tu poți scrie pe Nonconformista!  

Trimite-ne textul pe only4foryou1@gmail.com