Ne-am despărțit! Prea mult voiai să-ți dau. Nu se putea. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit, iubita mea… Ți-am dat sufletul meu; ți-am dat inima mea; ți-am dat tot ce se putea da. Pentru ca ție să-ți fie bine. Nu te-ai mulțumit.

Cu cât ți-am oferit mai mult, cu atât mai mult ți-ai dorit. Până când într-una din zilele trecute mi-ai cerut să-mi fii soție. Era o dorință pe care nu am putut să ți-o îndeplinesc. Poate singura dorință dintr-un lung șir de dorințe pentru care am sfidat absurdul, imposibilul, spre a ți le împlini.

Mi-ai spus că nu te-am iubit… Eu încă te mai iubesc. M-ai acuzat că doar te-am folosit. Cine pe cine să fi folosit în iubirea noastră? Poate că niciunul nu l-a folosit pe celălalt. În fapt, iubirea fiind cea care ne-a folosit pe amândoi.

Cum pot oare să-ți îndeplinesc dorința, când ai știut încă de la început că nu sunt liber?!? Unele iubiri vin prea târziu în viața noastră! Unele iubiri, ce abia se nasc, mor în zori!

Ar trebui să fiu fericit. Pentru un timp ai existat. Nu ai fost doar un vis neîmplinit. Și totuși… sunt trist. Te caut și nu te găsesc. Știu. Te caut acolo unde nu ești.

Dar asta pentru că nu vreau să-ți văd privirea plină de durere, de pasiune neconsumată pe deplin. Nu vreau să-ți văd tremurul mâinilor, atât de gingașe, încleștate una de cealaltă, pentru a evita să mă îmbrățișezi. Nu vreau să te văd mușcându-ți buza de jos, pentru a-ți masca tremurul ce anunță o ploaie de lacrimi.

Știu. Sunt egoist! Și cu toate astea, este atât de multă durere acumulată în sufletul meu… Cât pentru încă două vieți de acum înainte. Nu știu ce leac aș putea să caut pentru a mă vindeca.

Scriu toate astea pentru că știu că nu vei citi niciodată aceste rânduri.

Sau poate că doar încerc să mă amăgesc, sperând că undeva, peste ani, această durere pierdută printre slove o să-ți fie povestită și mă vei putea ierta.

Poate că-ți voi scrie o scrisoare pe zi, pentru tot restul vieții mele. Am încă atât de multe să-ți spun, dar tu nu mai ești lângă mine.

M-ai întrebat de ce nu continuăm. Mi-ai jurat că nu-mi vei mai cere vreodată imposibilul. Te-am refuzat. Erau doar vorbe. Privirea ta spunea mult mai mult.  Nu erai pregătită să cedezi. Poate doar de o amânare. Aveai nevoie de timp pentru a o lua de la capăt. Așa că am ales să tai răul măcar atunci, dacă nu am avut curajul să-l tai de la început. Știu că nu m-ai înțeles, că nu ai regăsit în mine omul de care te-ai îndrăgostit… Ți-am părut un străin rece, calculat, pentru care conta doar fiul său. Poate că așa am și fost. Și cu toate acestea… nu pot să nu sufăr că nu mai ești cu mine. Dar un copil are nevoie de ambii părinți, de un cămin în care să poată să se regăsească. De aceea, am ales să renunț la mine pentru el.

Poate cândva, când va fi mare, am să-i povestesc, ca de la bărbat la bărbat, că ai existat. Că ai fost un vis împlinit, deși atât de scurt.

Poate că are să-și aprecieze bătrânul tată sau poate că va râde spunându-mi:

– Ce copil ai fost, bătrâne!

fragment din STACCATO – Frânturi de viață – de Rita Drumeș