Din cauza unui nerv lezat, mâinile mele nu mai primesc comenzi de la creier
Duminică, 7.44, de la
Adormirea, de la Biserica Adormirea, se aud bătând clopotele. În rest, linștea
este străpunsă când și când de zgomotul unei mașini ce trece pe Ferdinand. Nu,
nu pe vecinul. Ar fi și culmea să treacă peste el! Pe bulevardul Ferdinand. Da,
e multă liniște în dimineața aceasta! Până și soarele ăsta de sfârșit de lună,
de lună octombrie, pare că vrea să-și ia rămas bun în liniște de la ea, de la
lună, luna octombrie. Ce-i cu mine? Ce am? Nu am nimic! Sau... Poate că am. Am
o stare de bine, o stare din aia în care îmi vine să strig yuppiiii, sunt în
viață și sunt sănătoasă! Nu-mi mai amorțesc mâinile! După mai bine de 8 luni de
zile este prima dimineață în care mi-am regăsit mâinile pe care le știam a fi
ale mele. Cu degete lungi, fine, terminate cu unghii tăiate firesc,
îngrijite... Nu a mai fost nevoie să le masez pentru a le aduce în simțiri,
pentru a mi le simți. Nu a mai fost nevoie ca mai bine de 5-10 minute să le
brutalizez fără ca eu să simt ceva. Mult mai târziu simțeam ce mi se întâmplă.
Ce mi se întâmpla? Mă dureau îngrozitor oasele în interior, pentru că apăsasem,
ferecționasem, trăsesem, masasem cu mult prea multă forță. Dorința de a reda viață
unei părți din mine, care se pare că încetase să mai primească comenzi de la
creier, mă făcea să-mi pierd speranța. Iar pierderea acesteia mă făcea să mă
comport brutal cu mine.
 |
| Din cauza unui nerv lezat, mâinile mele nu mai primesc comenzi de la creier |
Da, așa mi se
spusese, că era posibil ca acea parte din mine să fi încetat să mai primească
comenzi de la creier. Sau poate că acesta încetase să le mai trimită comenzi,
crezând că nu îmi sunt necesare. Ce ironie! Cum să nu am nevoie de mâini?! Un nerv
lezat a produs tot acest disconfort fizic și psihic. Așa mi s-a spus. Nu se
știe ce nerv. Un nerv căruia nu i-au plăcut nici băile galvanice străbătute de
un curent electric continuu de 50-60 de volți, de intensitate slabă; nici
curentul diadinamic; nici laserterapia și nici măcar masajul de recuperare.
Dacă nu i-au plăcut astea, cu atât mai puțin ar fi putut să-i placă pumnii întregi de vitalin plus, lyrica,
alanerv... De ce? Pentru că se pare că
diagnosticul era unul greșit. Nu era niciun nerv lezat. Era doar o lipsă de
calciu. După 7 zile de calciu cu D3, în această dimineață mi-am regăsit
mâinile. Nu-i așa că uneori Universul are un umor negru? Mergi luni de zile din
doctor în doctor, care mai de care mai specialist, punându-ți fiecare în parte un
altfel de diagnostic; de la sindromul tunelului carpian, la spondiloză
cervicală; de la sindromul ischemic bazal la un nerv lezat, oricare ar fi ăla, și
în final o farmacistă îți recomandă să încerci și calciu că poate ajută el. Da,
uneori găsim răspunsuri acolo unde ne așteptăm mai puțin sau poate că
răspunsurile ne sunt oferite, prin orice fel de canale energetice umane, atunci
când ne-am pierdut de tot speranța. Atunci când aproape ne-am obișnuit cu acea
situație, am acceptat-o, rugându-ne să rămână așa. Așa cum deja o știm. Să nu
se înrăutățească. În fine, este duminică, 29 octombrie, 2017, și m-am reunit cu o parte din mine. Privesc pe
fereastra deschisă, la covorul de frunze ruginii. Par că îmi fac cu mâna, fiind
fericite pentru mâinile mele. Le fac și eu cu mâna. Ce bine e să îmi simt din nou
mâinile, fără să mă mai doară. Yuppiiii, ce bine că sunt în viață, că sunt
sănătoasă!
Și tu
poți scrie pe NonConformista!
Trimite-ne
un text încă nepublicat, cu diacritice, pe: only4foryou1@gmail.com
!
0 comentarii
Scrie un comentariu!