Și tu poți scrie pe NonConformista! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe: only4foryou1@gmail.com !

Duminică, 7.44, de la Adormirea, de la Biserica Adormirea, se aud bătând clopotele. În rest, linștea este străpunsă când și când de zgomotul unei mașini ce trece pe Ferdinand. Nu, nu pe vecinul. Ar fi și culmea să treacă peste el! Pe bulevardul Ferdinand. Da, e multă liniște în dimineața aceasta! Până și soarele ăsta de sfârșit de lună, de lună octombrie, pare că vrea să-și ia rămas bun în liniște de la ea, de la lună, luna octombrie. Ce-i cu mine? Ce am? Nu am nimic! Sau... Poate că am. Am o stare de bine, o stare din aia în care îmi vine să strig yuppiiii, sunt în viață și sunt sănătoasă! Nu-mi mai amorțesc mâinile! După mai bine de 8 luni de zile este prima dimineață în care mi-am regăsit mâinile pe care le știam a fi ale mele. Cu degete lungi, fine, terminate cu unghii tăiate firesc, îngrijite... Nu a mai fost nevoie să le masez pentru a le aduce în simțiri, pentru a mi le simți. Nu a mai fost nevoie ca mai bine de 5-10 minute să le brutalizez fără ca eu să simt ceva. Mult mai târziu simțeam ce mi se întâmplă. Ce mi se întâmpla? Mă dureau îngrozitor oasele în interior, pentru că apăsasem, ferecționasem, trăsesem, masasem cu mult prea multă forță. Dorința de a reda viață unei părți din mine, care se pare că încetase să mai primească comenzi de la creier, mă făcea să-mi pierd speranța. Iar pierderea acesteia mă făcea să mă comport  brutal cu mine. 

Da, așa mi se spusese, că era posibil ca acea parte din mine să fi încetat să mai primească comenzi de la creier. Sau poate că acesta încetase să le mai trimită comenzi, crezând că nu îmi sunt necesare. Ce ironie! Cum să nu am nevoie de mâini?! Un nerv lezat a produs tot acest disconfort fizic și psihic. Așa mi s-a spus. Nu se știe ce nerv. Un nerv căruia nu i-au plăcut nici băile galvanice străbătute de un curent electric continuu de 50-60 de volți, de intensitate slabă; nici curentul diadinamic; nici laserterapia și nici măcar masajul de recuperare. Dacă nu i-au plăcut astea, cu atât mai puțin ar fi putut să-i placă  pumnii întregi de vitalin plus, lyrica, alanerv...  De ce? Pentru că se pare că diagnosticul era unul greșit. Nu era niciun nerv lezat. Era doar o lipsă de calciu. După 7 zile de calciu cu D3, în această dimineață mi-am regăsit mâinile. Nu-i așa că uneori Universul are un umor negru? Mergi luni de zile din doctor în doctor, care mai de care mai specialist, punându-ți fiecare în parte un altfel de diagnostic; de la sindromul tunelului carpian, la spondiloză cervicală; de la sindromul ischemic bazal la un nerv lezat, oricare ar fi ăla, și în final o farmacistă îți recomandă să încerci și calciu că poate ajută el. Da, uneori găsim răspunsuri acolo unde ne așteptăm mai puțin sau poate că răspunsurile ne sunt oferite, prin orice fel de canale energetice umane, atunci când ne-am pierdut de tot speranța. Atunci când aproape ne-am obișnuit cu acea situație, am acceptat-o, rugându-ne să rămână așa. Așa cum deja o știm. Să nu se înrăutățească. În fine, este duminică, 29 octombrie, 2017,  și m-am reunit cu o parte din mine. Privesc pe fereastra deschisă, la covorul de frunze ruginii. Par că îmi fac cu mâna, fiind fericite pentru mâinile mele. Le fac și eu cu mâna. Ce bine e să îmi simt din nou mâinile, fără să mă mai doară. Yuppiiii, ce bine că sunt în viață, că sunt sănătoasă!

Așadar, nu trebuie prea mult pentru a te simți împlinit sufleteștește, căci până la urmă fericirea este acea stare de bine emoțional pe care o trăiești în momentele în care ești împăcat cu tine, cu viața ta, cu restul omenirii. Poți merge în orice parte a lumii, să ai parte de cea mai bună ceașcă cu cafea de pe planetă, să te afli în compania celor mai renumite persoane din lume, dacă l-ai luat cu tine pe cel veșnic posomorât din interiorul tău, nimic din tot ce vei vedea, vei auzi, vei savura sau vei trăi nu te va putea mulțumi.

Rita Drumeș