Îți scriu... Îți scriu cu speranța că poate cuvintele scrise și nu exprimate vor avea un alt impact asupra ta, asupra felului tău de a vedea relația noastră. Îți scriu pentru că am obosit să mă simt un Don Quijote care se luptă permanent cu morile de vânt ale gândurilor tale. În tine există nu doar cele două personalități ale zodiei sub auspiciul căreia te-ai născut, Gemeni, ci cel puțin trei sau patru. Nu știu dacă mi-ar fi fost mai ușor cu două, dar cert este că nu mai reușesc să fac față în jocul măștilor. Când dulce și calin, când călău fără milă. Când compasional, filotim, când plin de un egoism exacerbat, amplificat fără temei. Ai un stil aparte de a răstălmăci totul, de a deveni din acuzat acuzator.   

acuze grave, fără să fiu într-atât de vinovată încât să nu-mi pot justifica gesturile. Ți se pare că-mi iubesc fiul mai mult decât pe tine și-l pun mai presus de relația noastră. Dar oare se poate compara iubirea unei mame față  de copilul ei cu iubirea unei femei pentru bărbatul pe care-l adoră? 

Mi-ai pus o etichetă și chiar dacă în adâncul tău știi că nu este cea corectă, din orgoliu nu ești interesat să-i aduci erată. Orice aș face este împotriva ta. Orice aș spune nu este decât un adevăr parțial. Oare eu sunt cea care a distrus relația noastră, fiul meu(așa cum ai spus), sau tu pentru că nu înțelegi că eu m-am schimbat? Da, este adevărat că m-am schimbat. Dar nu din cauza motivelor enumerate de tine, ci pentru că nu mai pot închide ochii, când simt că sufletul îmi plânge. 

Cum știi că o relație s-a sfârșit? Atunci când nu-ți mai aduce flori? Nu mai vede lumea cu aceiași ochi ca și tine? Nu vine să te împace când plângi de îți sare cămașa de pe tine, fără să fi comis vreun păcat de neiertat? Nu mai consimte să te însoțească în societate decât rar, pentru că este obosit...? Bullshit! Astea sunt dor semnalele începutului sfârșitului. Dar nu ai puterea să le privești prea mult timp în față, fiindcă-ți spui că  ești tu prea sensibilă. Că el s-a maturizat și nu are timp de iubiri romantice. Îți spui că viața nu-i făcută din clișee siropoase și îți impui să te mulțumești cu mai puțin din puținul avut. 

Știi că o relație nu mai merge atunci când îi spui persoanei iubite că trupul tău plânge după o îmbrățișare. Îi spui că atitudinea sa rece față de tine, fără să-i fi greșit ireconciliabil, te face să ai gânduri nefirești. Că mergi pe stradă și vezi oameni îmbrățisându-se și abia te stăpânești să nu te îndrepți către ei pentru a-i îmbrățișa la rândul tău. Și persoana iubită îți spune râzând că în America se practică așa ceva. Da, ăsta este SFÂRȘITUL! Și nu unul obișnuit, cu lacrimi... Ci unul extrem de dureros, încât îți vine să râzi pentru a da în plâns de cât de idioată ai putut fi să crezi că nu vei ajunge cândva într-o situație ca asta.

De ce nu a mai mers relația noastră? Pentru că  prințesa adormită s-a trezit și și-a revendicat dreptul la viață. Pentru că nu te-a mai lăsat să iei decizii majore de unul singur. Pentru că nu se mai mulțumește cu jumătate de măsură. Prefer oricând singurătatea, nu că mi-ar fi cumva străină, decât un simulacru de relație. Acum mingea se află în teren la tine. Tu vei decide dacă punem punct și o luăm de la capăt, în condițiile pe care ți le-am impus, sau punem punct definitiv. Însă așa, ca în ultimii doi ani, nu se mai poate. Așadar, punct și de la capăt? Sau PUNCT?