Pot fi o iarnă cumplită când sunt furioasă - NonConformista
HELLO

Pot fi o iarnă cumplită când sunt furioasă

Privesc pe fereastră la ziua rece, posomorâtă, de toamnă, și îmi vin în minte cuvintele lui Albert Camus: " În mijlocul iernilor înghețate, am învăţat că există în mine o vară fără putință de învins. " Cuvinte pe care le am trecute pe Facebook ca citat reprezentativ. Cuvinte care sunt mai mult decât cuvinte. Sunt esența unei vieți trăite mai mult în frigul iernii decât în soarele blând al primăverii. Și totuși, în mine există, și sper să rămână mereu așa, o vară toridă. O vară care nu mă înfierbântă doar pe mine, ci încălzește sufletele a mii de oameni care mă iubesc citindu-mi postările. Ieri am realizat că în ciuda acestei veri care mă arde pe interior pot fi o iarnă cumplită când sunt furioasă. Am realizat că boala de care sunt suferindă mă transformă într-o fire pe care nu o mai recunosc și cu care nu vreau să conviețuiesc. Am realizat că am fost nedreaptă cu oamenii care își exprimă zilnic gândurile, în felul lor, la postările mele. Da, unele boli, care îi oferă bolnavului un spectru teribil, pot să-l transforme pe acesta într-un nechibzuit. Am spus mereu că pe mine suferința m-a umanizat. Poate că mai bine era să tac. Poate că ceea ce am trăit și am simțit ca pe o suferință atroce nu era decât începutul. Cine poate ști ce este suferința adevărată, ce scară valorică are ea? Nimeni. Cel puțin eu nu știu pe nimeni care să poată spune că pe o scară de la 1 la 100, 89% este suferință atroce. Și totuși, datorită gradului perceptiv diferit fiecare poate spune că suferința sa este mai puternică decât a altor oameni. De ce? Pentru că suntem egoiști. Da, că vrem sau nu să recunoaștem, în noi sălășluiește și umbra egoismului.  


Din răspunsurile la postarea mea de ieri am văzut oameni care suferă cu demnitate de alte boli la fel de cumplite ca a mea. Am văzut oameni care cred cu tărie în mine. Am văzut oameni care m-au transformat într-un ghid spiritual, chiar dacă nu am avut niciodată această așteptare din partea lor. Și nu știu cum, m-am simțit mică și neputincioasă. De ce? Pentru că nu i-am ajutat material cu nimic. Insă se pare că era necesară această lecție. Era necesar să primesc această palmă, pentru a vedea că oamenii pot fi ajutați doar cu un mănunchi de cuvinte, dacă aceste cuvinte sunt dăruite ca flori ale sufletului. Era necesar să primesc această palmă pentru a învăța să întorc și celălalt obraz. Da, astăzi, scriu aceste rânduri pentru a-mi cere scuze față de cei pe care i-am rănit. Astăzi îmi scot din nou pălăria sufletului în fața celor care mi-au dovedit că m-au așezat pe un piedestal, chiar dacă nu mi l-am dorit. Până la urmă, asta înseamnă că accept să-mi asum rolul pe care mi l-au atribuit, cel de om de litere și nu cel de OM. Fie cu toții binecuvântați! Eu îmi voi închide în mine crucea suferinței. Voi rămâne, ceea ce oamenii au ales să mă facă, un om al cuvintelor ce înalță.

cu sinceritate, Rita Drumeș


heloo

CONVERSATION