Mă iubește, nu mă iubește; mă iubește, nu mă iubeșe... spuneam în adolescență, rupând petalele florilor, fără să mă gândesc prea mult ce ar fi putut simți sărmanele. Totul era ca ultima petală rămasă din corola florii să-mi confirme că eram iubită. Firește că pe cât de încântată eram când acest fapt se petrecea, pe atât eram de bosumflată când ultima petală îmi arunca în față un răspuns negativ, căci nu toate florile aveau același număr de petale, iar acest joc de-a mă iubește, nu mă iubește, era ca și cum aș fi participat la  “Ruleta rusească”. Anii au trecut și întrebarea și-a mai făcut uneori loc în mintea mea, “oare mă iubește?”, dar nu am mai uzat de acele tertipuri adolescentine. Era și natural să las în urmă astfel de copilării, având în vedere că viața nu-i niciodată ușoară pentru o femeie, iar distrugerea unei vieți, fie ea și a unei flori, nu are cum să-ți ofere certitudini, mai ales când vorbim de iubire. Cum pot fi sigură că omul pentru care mi-am sacrificat o parte din cei mai frumoși ani, anii tinereții, mă iubește, respiră același aer cu mine, are aceleași așteptări de la viață ca și mine, visează visele mele și mă face părtașă la ale sale, îmi împărtășește regretele? 

   Tocmai asta este, nu pot fi sigură. Și în afară de asta nu doar eu mi-am sacrificat anii, ci și el. De ce nu pot fi sigură? Pentru că nici eu și nici omul alături de care am pornit la drum cu mulți ani în urmă nu mai suntem aceiași. Cum adică, că doar nu ne-au luat locul niște străini peste noapte? Nu, nu ne-au luat locul, doar că la un moment dat al vieții noastre am realizat că pe lângă faptul că ne-am maturizat emoțional diferit, am fost mereu diferiți unul de altul prin faptul că reprezentăm două sexe diferite. 



Conform unor studii efectuate de câțiva cercetători britanici, 65% dintre bărbaţi sunt gândire și 65% dintre femei sunt afect. Cu alte cuvinte, într-un limbaj mai uzual, bărbații gândesc, femeile simt. Cum este posibil, dacă suntem aproape la fel? Vina se datorează diferenței dintre emisfera stângă a creierului și cea dreaptă. La bărbați emisfera stângă, cea care se ocupă cu procesele raționale este mai dezvoltată decât cea dreaptă, care se ocupă cu procesele emoționale. La femei este tocmai invers, emisfera căreia i se datorează emoțiile este mai dezvoltată. 

   Așadar, ce rămâne de făcut? Păi, trebuie să accept că suntem diferiți unul de altul; că ne-am maturizat emoțional diferit; că dacă nu vorbește la fel de mult ca mine nu înseamnă că nu mă iubește; dacă se uită la o partidă de fotbal și-l întreb ceva ar trebui să știu că doar una dintre urechile lui este funcțională și deci nu are cum să mă audă și să vizioneze și meciul în același timp; dacă nu-mi laudă nuanțele subtile dintr-o rochie nu înseamnă că nu-i place cum stă pe mine, ci pentru că spre deosebire de mine care am doi cromozomi x, “vinovați” de selecția culorilor, el are doar unul… 

   Cu alte cuvinte, data viitoare când năstrușnica întrebare “ oare mă iubește“ îmi va trece prin minte, din cauza unui motiv sau altul, îmi voi aminti că suntem diferiți din punct de vedere emoțional și voi căuta să găsesc ce avem în comun și asta pentru că am renunțat cu mult timp în urmă la „Ruleta rusească”. Și totuși, din când în când, mai număr petalele unei flori, plecând de la “mă iubește”, însă nu le mai desprind din corolă.

                                                                                  Rita Drumeș