Când mi-e dor de soare ies afară să-l caut. Uneori este la vedere, alteori stă ascuns printre nori, iar când este rece nu vrea deloc să îmi zâmbească. Când mi-e dor de mare, merg să o văd. Indiferent de vreme. Indiferent că este cald sau este rece. Indiferent de timp, că este zi sau seară. Uneori este sfioasă, precum o fecioară. Alteori furioasă, ca o nevastă înșelată. Știu cum să o iau de fiecare dată. O privesc cu iubire și-i trece.
Dacă-i supărată îmi ia ceva timp să o fac să înțeleagă că am trecut mai rar să o văd nu pentru că așa mi-aș fi dorit, ci pentru că uneori timpul îmi fură clipele pe care le-aș fi putut petrece în compania ei. Dacă e bine dispusă, se alintă, întinzându-se ca o pisică la soare, pentru a-i observa nuanțele diferite ce se reflectă în apa sa.
Dacă-i supărată îmi ia ceva timp să o fac să înțeleagă că am trecut mai rar să o văd nu pentru că așa mi-aș fi dorit, ci pentru că uneori timpul îmi fură clipele pe care le-aș fi putut petrece în compania ei. Dacă e bine dispusă, se alintă, întinzându-se ca o pisică la soare, pentru a-i observa nuanțele diferite ce se reflectă în apa sa.
Când este acasă stăm la povești până târziu în noapte, dacă are focul făcut. Când este rece, plec după sfertul academic. Nu se supără. E fericită că o vizitez, indiferent de durata vizitei sau perioada în care o vizitez.
Când mi-e dor de iubire, caut iubirea. Dar ea nu este atât de ușor de găsit. O caut uneori și ani la rând până să o găsesc și abia-abia de întrezăresc câteva umbre. Este, așa- ca o lumină plăpândă care se strecoară cu mare greutate într-un loc întunecat. Și atunci simt cum toată ființa mă doare de atâta căutare, de atâta așteptare, de atât de multă neîmplinire. Și realizez că dintre toate dorurile mele acest dor este cel mai dureros, cel mai greu de alinat.
Rita Drumeș
