Prieten drag, nu suntem trași la indigo
Ieri, ultima duminică a lui prier 2015, am dat o fugă până în Vama Veche.
Prier nu s-a dezmințit nici anul acesta. Își merită cu adevărat denumirea
venită din latinescul aperio, deschidere, înmugurire. Totul pare să fi
înmugurit în natură, ba chiar pomii s-au decis să ofere o simfonie a culorilor
care nu va putea fi uitată ușor de cei care sunt în armonie cu natura. Florile
lor albe, galbene sau rozii par să se ia la întrecere pentru a-i aduce
privitorului clipe unice de desfătare. În curțile oamenilor petele roșii lăsate
de lale se amestecau ieri cu cele albe sau galbene ale narciselor, dând
impresia unui covor multicolor, pe care erai liber să calci cu privirea. Iar
câmpul... ei bine, pe câmp vaste întinderi de rapiță galbenă garniseau pe
margine lanuri verzi de grâu. Cerul plin de seninătate își îmbrăcase cămașa
azurie, care era străbătută ici-colo de dungi albe lăsate de trecerea
avioanelor. Am găsit Vama aproape neschimbată, cu aceeași lume cosmopolită. Întotdeauna
am avut sentimentul că Vama reprezintă capătul unei lumi. Nu știu dacă asta se
datorează așezării ei, la granița cu bulgarii, sau pentru că dacă nu ar fi
invadată de progres, am putea spune că aici a luat naștere omul. Deși afară era
cald, dinspre mare venea un vânt uscat, ceva mai supărat pe natură și pe
oamenii care îndrăzniseră să-i strice siesta duminicală. Și pentru că vorbeam de geneză,
s-ar părea că aici poți întâlni oameni care să te facă să reflectezi la
diversitate. Din cauza brizei mării un tânăr își protejase capul cu o căciulă ale cărei urechi erau lăsate
în jos, lejer, să fie bătute de vânt. Partea exterioară a căciulii, care le
imita perfect pe cele rusești, era îmbrăcată într-un doc maroniu, iar pe
interior părea să fie o mesadă ceva mai fină. La rândul ei, prietena lui, își
proteja și ea capul cu un fular ceva mai gros, pe care și-l înfășurase și în
jurul gâtului. La polul opus, o altă pereche de tineri, ceva mai înfierbântată,
își ducea gecile pe braț, ea fiind îmbrăcată cu o bluză flu-flu, iar el se
lăsase la bustul gol. Așadar, o lume diversă într-o lume care se vrea perfectă.
Dar cine spune că lumea asta în care trăim este perfectă sau cine și-ar dori cu
adevărat o lume în care toți să fim trași la indigo, în care toți să simțim la
fel? Și cum nici noi nu suntem perfecți, eu și jumătatea mea, seara ne-a prins cinând
nu în jurul mesei de acasă, cum te-ai fi așteptat să-ți spun, prieten drag, ci
așezați la una dintre mesele ce poposesc pe marginea pădurii din Valu lui
Traian. O duminică atipică? Nu, obișnuită pentru niște oameni care nu sunt
trași la indigo.
2 comentarii
Frumos !!!
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc, domnule Ion Ifrim! Săptămână cu bucurii depline!
ȘtergereScrie un comentariu!